Camelia Ceasar (25 ani) a impresionat în poarta celor de la AS Roma, pe Olimpico, în fața a 40.000 de spectatori, în partida de Champions Legue contra Barcelonei.
Plecată din țară la cinci ani, portarul naționalei își spune povestea pentru ProSport, explică de ce a ales să joace pentru România în detrimentul Italiei și vorbește despre greutățile și percepțiile pe care le-a depășit pentru a-și urma visul.
Fetița care la cinci ani bătea mingea, alături de verișori, la Băcău, a ajuns să joace pe Olimpico în fața a 40.000 de fani. Adolescenta plecată de acasă la 15 ani… fata fără farduri.
ProSport: Spune-mi, te rog, dacă este pentru prima oară în cariera ta când joci în fața unei astfel de asistențe?
Camelia Ceasar: Da! Pentru prima oară. A fost ceva foarte intens, o noutate, o magie și nici nu puteam să ne imaginăm o emoție așa de mare. Când am intrat în teren și am auzit tribunele, cum cânta toată lumea, am avut pielea de găină. Mi-am zis… wow, unde sunt?
Nu ați mai jucat, până acum, pe Olimpico?
Nu. Ne așteptam să vină suporterii, însă nu speram că vor fi așa de mulți. Și de aici și emoțiile mari și, îți spun sincer, că nu reușesc să descriu ce am simțit, nu am cuvinte.
Unde începe povestea ta legată de fotbal?
Am crescut la Bacău, cu verișorii mei. Eram mereu împreună, băteam mingea pe unde apucam și, la un moment dat, ei s-au înscris la fotbal. Am vrut și eu. Cum, eu să rămân în urmă? Nu aveam cum! Am avut norocul că tatăl meu era îndrăgostit de fotbal și m-a sprijinit. Era foarte mândru că are o fată fotbalistă. Am crescut cu mingea, mergeam să facem grătar și, țin minte, jucam mereu tenis cu piciorul, în fiecare Duminică.
Dar ce a spus mama tata? Nu știu câte mame se gândesc că fata lor o să devină fotbalistă…
La început spunea că nu, că fotbalul e pentru băieți, că o să mă lovesc. Ca orice mamă, avea grijă de fetița ei, își făcea tot felul de gânduri. Însă tata a făcut presiuni și-i spunea mereu să mă lase să merg. Părinții m-au sprijinit în orice moment din viața mea, niciodată nu mi-au spus să renunț la ce vreau să fac și, din acest punct de vedere, mă simt norocoasă. Sunt foarte multe fete care doresc să joace și nu au sprijinul părinților, tocmai din acest motiv, că fotbalul nu este pentru fete. Și să știi că a venit și ea la meci, a fost în tribună pe Olimpico alături de fratele meu. Au călătorit patru ore și jumătate cu trenul, însă i-am avut acolo, sunt mândră, familia este cel mai important lucru pentru mine.
Și când ai reușit să o convingi pe mama ta că acesta este drumul pe care l-ai ales și nu o să renunți?
Când a văzut că asta mă face fericită. Și acum îmi spune: când erai mică, ningea, ploua, erai obosită de școală, nu te interesa, făceai scandal dacă îți spuneam să stai acasă să te odihnești, trebuie să mergi la fotbal. Mama simțea că m-am dedicat mult și m-a sprijinit. A interesat-o fericirea mea și așa a acceptat. Și de-asta spun, sunt norocoasă! Familia mea trăiește la Torino, iar eu, la 15 ani, am plecat la Brescia și m-am mutat singură, la trei ore distanță. Momentul acela a fost cheia din cariera mea. Dacă părinții ar fi refuzat să mă lase, poate visul meu nu curgea așa, nu aș fi fost aici.
Și ai ales să pleci de acasă la 15 ani, cum te-ai descurcat?
Am locuit singură, mergeam la școală, îmi făcem singură de mâncare. Totul singură, îmi spălam hainele, tot, așa m-am călit.
Am o întrebare mai dificilă. Crezi că dacă la vârsta de cinci ani nu ai fi plecat din România, visul tău se mai putea implini?
Eheeeee, chiar e o întrebare dificilă. Nu știu, pentru că în România trebuie muncă foarte multă, investiții, încredere, încurajări și metalitate. Simt, mă confrunt cu fetele care joacă în România, chiar este o diferență de mentalitate, de oportunități. Eu am norocul că pot să lucrez într-un fel, ele poate nu au aceste facilități, să lucreze pe fizic, pe mental, aspecte importante în carieră. Dacă o să crească aceste lucruri în România, ne-ar ajuta și ca națională, am fi mai puternice.
Cred că ai auzit, pe stadioane, vorba cu femeile care trebuie să stea la cratiță, nu să joace fotbal…
Cum să nu! M-au trimis și pe mine la cratiță, dar dacă o să ne oprim, să ne gândim la astfel de răutăți, nu putem să facem meseria asta.
Și cum ai reacționat?
Le spun că, dacă vor, pot să le gătesc ceva, îmi gătesc singură de la 15 ani și știu să o fac foarte bine. Pot să le prepar bucătărie românească, cum ar fi cartofi prăjiți cu ochiuri sau ceva italienesc, paste, lasagna, carbonara, amatriciana. (n.r. râde).
Ai ales naționala României și cred că ai fi putut să joci pentru Italia, ce te-a determinat?
L-am avut ca antrenor pe domnul Albon, dânsul m-a sunat de foarte multe ori, mi-a transmis o senzație specială, ținea la fete și am zis că vreau să încerc. Eu am crescut în Italia, cunosc toate fetele de la naționala Italiei, în schimb, la naționala României, nu știam pe nimeni, era o necunoscută. Dar m-am simțit foarte bine din primul moment și sunt fericită să joc pentru țara mea, chiar dacă sunt meciuri grele, trecem împreună, luptăm.
Meciul cu Barcelona a fost condus de o brigadă din România, în camera VAR a fost chiar Ovidiu Hațegan, ai apucat să vorbești cu ei?
Am vorbit puțin, la începutul meciului și am zis că este o satisfacție uluitoare, să fim într-un asemenea moment și România să fie acolo, pe teren, e o bucurie, un sentiment aparte. Am zis să ne distrăm, să avem un meci frumos, un eveniment istoric, a fost o chestiune de mândrie pentru România.
Ai trecut și pe AC Milan, o perioadă grea pentru tine, cum a fost această experiență?
Un an în care am avut foarte puține jocuri, dar asta se întâmplă în fotbal, a fost greu, un sezon în care nu am primit șanse, dar cred că în acea perioadă m-am îmbogățit cel mai mult, am lucrat mult la mentalitate, în fiecare zi mă gândeam că trebuie să intru pe teren, să dau totul și să nu aibă dreptate cei care mă lăsau afară. Țineam foarte mult să nu dau nici măcar un motiv pentru a mă lăsa pe bară, chestia asta m-a ajutat foarte mult, m-a călit, m-a îmbogățit mental. Mătușa mea îmi spunea expresia asta: orice șut în fund înseamnă doi pași în față. A fost util și m-a făcut să cresc foarte mult ca persoană.
Mi-ai spus că te-ai îmbogățit, am înțeles la ce ai făcut referire, însă o să te întreb dacă, în fotbalul feminin, sunt banii necesari pentru a nu fi nevoie și de alte câștiguri?
Se poate, însă până acum, nefiind profesioniste, nu aveam contribuțiile, mă refer la pensie. Și îmi dădea de gândit treaba asta, astăzi trăiesc, dar mâine ce fac? Acum suntem profesioniste și avem o bază pentru viitor, e un lucru care te liniștește.
Te-ai gândit, vreodată, să renunți la fotbal?
Nuuuu! Joc de la opt ani, am făcut atâtea sacrificii, cum? Niciodată! Pentru a fi, astăzi, aici, sunt de 10 ani plecată de acasă, nu l-am văzut pe fratele meu cum a crescut, nu am stat lângă părinții mei în momentele dificile, am renunțat la prietenii, am renunțat să-mi trăiesc viața de tânăr, am avut resposabilități. Un tânăr normal termină școala, în week-end merge și se distrează, eu mă duceam la culcare, să mă odihnesc, pentru că aveam meci. M-aș dezamăgi dacă aș renunța.
Ce alegi seara, când ajungi acasă și te relaxezi la televizor, un film sau un meci de fotbal?
Un film frumos!
Care din aceste obiecte îți sunt mai apropiate, fardurile sau mănușile de portar?
Nu știu ce este fardul? Sunt mai simplă eu, așa, ca persoană (râde).
Portarul preferat?
Manuel Neuer, fără discuție, îmi place stilul lui, personalitatea pe care o are atunci când își dirijează apărarea.
Și din România?
Nu o să te mint, nu prea urmăresc fotbalul din România, însă știu că Lobonț a fost un portar foarte bun și a fost și la Roma.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER